Am încheiat și trimis raportul/analiza despre ultimul episod al alegerilor din România, pe care Geopolitical Intelligence Services mi l-a solicitat. L-am depus sub titlul: “THE ROMANIAN 2025 ELECTION REBOOT: ROMANIA’S HYBRID REGIME FACELIFT”.

Un subtitlu alternativ ar fi fost: “Cosmetic Change for a Hybrid Regime?”. Am ales varianta mai subtilă, cu o nuanță de interpretare mai fină. În plus, interogația retorică era, în opinia mea, superfluă.

În perioada următoare, când se mai liniștește agitația si isterizarea, am să scriu și un articol public, pornind de la această analiză. Evident că – așa cum ați înțeles – ideea centrală este că, pentru a înțelege ce s-a întâmplat, nu trebuie uitat că aceste alegeri nu au avut loc într-o democrație funcțională, ci au fost organizate și executate într-un regim hibrid. Iar asta, dacă ne gândim serios, schimbă semnificativ natura exercițiului și semnificația întâmplărilor în care fiecare dintre noi a primit un rol de jucat.

Până sa scriu acel articol insa, doar o observație privind ceea ce mi se pare cel mai important aspect al acestor alegeri:

Niciodată, dar absolut niciodată, într-un scenariu rezonabil și inteligent, construit în logica fundamentală a interesului național românesc și a rațiunii de stat, cei care au orchestrat toată această poveste nu ar fi trebuit să creeze o situație în care oricare dintre cei doi candidați, odată ajuns în postura de câștigător, să fie pus într-o poziție conflictuală față de unul dintre cei doi mari piloni ai arhitecturii de securitate și guvernanță ai României.

Niciun tip de scenariu imaginabil, în cadrul unei gândiri geopolitice și de politică externă asumate de un stat român funcțional și în deplinătatea facultăților mentale, nu ar fi trebuit să se genereze o configurație în care România este obligată să aleagă între Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii.

Singura poziție logică, rațională și sănătoasă a oricărui candidat român ajuns în turul final, a oricarui repreznetat formal sau informal al statului mai mult sau mai putin adanc sau paralel al Romaniei, ar fi trebuit să fie următoarea:

„România este ca un copil ai cărui părinți se ceartă sau au o neînțelegere. Noi îi iubim pe amândoi. Nu putem lua partea unuia împotriva celuilalt. Nu ne cereți să alegem. Nu pentru că nu am putea, ci pentru că nu vrem, din loialitate față de amândoi. Tot ceea ce putem și vrem să facem este să contribuim, pe cât posibil, la detensionarea relațiilor dintre ei. Atașamentul nostru față de blocul euro-atlantic, față de viitorul acestuia, față de Uniunea Europeană și față de Statele Unite este indiscutabil, inviolabil și nenegociabil.”

În rest, România și cei doi candidați puteau să se „atace” pe orice altă temă – ideologică, culturală, economică – dar această zonă, de o sensibilitate strategică și de o periculozitate majoră, trebuia lăsată neatinsă.

In acel spațiu informal, dar esențial, în care se trasează liniile roșii ale interesului național, cei care au montat si sustinut toata această poveste au comis un act pe care nu ma feresc sa il calific nu doar de malprxis ci ceva ce se apropie de trădarea natională.

Suntem acolo unde nu se negociază, ci se explică limpede și fără echivoc că anumite lucruri nu se fac. Că România nu are voie să fie pusă în poziția de a alege între SUA și UE. Că instrumentalizarea clivajelor geopolitice în jocul electoral intern e un tabu absolut. Și că oricine încalcă aceste linii – fie politician, strateg de campanie sau altfel de actor mai mult sau mai putin vizibil public – devine automat o vulnerabilitate pentru stat.

Ceea ce au făcut în schimb artizanii acestui exercițiu de relansare și reabilitare a imaginii șifonate a regimului hibrid a fost, de fapt, o continuare si escaladare a unei serii de acte de malpraxis și iresponsabilitate strategică care, în ultimii ani, au răsturnat vechea și bine-rodată doctrină prudentială strategică și diplomatică românească, implementata ori de cate ori a fost nevoie, de mai bine de 150 de ani, atat timp cat Romania a putut actiona ca stat suveran.

Au setat lucrurile în așa fel încât România a fost împinsă cu capul înainte într-un joc periculos în care nu avea ce căuta, aruncând țara într-o aventură geopolitică pe care nu și-o permite.

România trebuia să acționeze in mod normal cu discreție, fara stridente, tinand „capul la cutie”, sub radar, prin diplomația sa și prin serviciile sale secrete, într-un mediu internațional turbulent, marcat de reașezări majore. În loc de asta, de luni bune, România e prezentată pe primele pagini ale presei internaționale ca exemplul suprem al deteriorării democrației, al derapajului electoral și al instrumentalizării discursului public european. Nimic din trecutul recent al Romaniei nu cerea sau justifica aceste evolutii.

Ce a fost în mintea celor care au imaginat și pus în mișcare tot acest montaj, îmi este greu să înțeleg. Cum au putut ei construi o situație în care, indiferent cine câștiga alegerile, România se regăsea într-un conflict deschis sau latent cu unul dintre cei doi mari parteneri strategici, depășește capacitatea mea de a raționa în termeni de interes național.

Mai grav decât orice altceva, ceea ce s-a făcut în cadrul acestor alegeri este introducerea și amplificarea unui clivaj geopolitic artificial, care – chiar presupunând că ar fi avut vreo urmă de realitate în societatea românească – nu trebuia sub nicio formă să devină clivaj definitoriu al alegerilor.

În mod normal, o clasă politică responsabilă, sau în absența acesteia, structurile de decizie ale statului profund, ar fi trebuit să joace rolul unui amortizor în fața unei asemenea polarizări. Ar fi trebuit să dilueze, să gestioneze cu prudență și echilibru orice tentație de a transforma disensiunile externe – reale sau presupuse – în axe de confruntare electorală internă.

În schimb, ceea ce s-a făcut a fost exact contrariul: acest clivaj a fost scos în prim-plan, transformat în axă fundamentală a confruntării, și alimentat cu retorică inflamatorie, simbolism emoțional și o campanie media fără precedent.

CONSECINȚELE SUNT DEJA VIZIBILE ȘI GRAVE.

Pe plan extern:

România este percepută acum în marile capitale occidentale nu ca un partener stabil și predictibil, ci ca un spațiu instabil, imprevizibil, și – mai grav – manipulabil din interior si care se cere controlat din afara. Prin faptul că alegerile au fost reconfigurate într-o narațiune existențială, în care țara ar fi fost forțată să aleagă între „axa europeană” și „deriva suveranistă”, România a fost prezentată ca o verigă slabă a flancului estic, o țară în care partenerii internaționali trebuie să intervină, să supravegheze, sau să „corecteze” comportamente.

Aceasta a dus la pierderea unor avantaje strategice concrete și la deteriorarea relațiilor cu unii dintre cei mai importanți aliați ai noștri, care până recent vedeau România drept un exemplu de partener loial și coerent.

Nu în ultimul rând, România a fost percepută ca o pion în competiția altora, nu ca un actor matur și autonom, capabil să-și gestioneze cu discernământ propriile alegeri și conflicte.

Pe plan intern:

Introducerea și cultivarea acestui fals binar geopolitic – „pro-Europa” versus „pro-Rusia”, „pro-NATO” versus „suveranism” – a făcut daune majore țesutului democratic și coeziunii sociale. Într-o societate deja marcată de polarizare, neîncredere și frustrări acumulate, această dihotomie forțată nu a făcut decât să deturneze atenția de la problemele reale: corupția sistemică a regimului Iohannis, ineficiența administrativă, colapsul sistemului educațional, deriva în sănătate și eșecul reformelor structurale.

În loc să avem o dezbatere matură despre calitatea guvernării, despre statul de drept, despre performanță și despre reforme, cetățenii au fost împinși într-o alegere caricaturală, în care constatam acum dupa ce sarabanda cu Rusia s-a epuizat, întrebarea reală – „cum vrem să fim guvernați?” – a fost înlocuită cu „de cine ești mai loial, de Bruxelles sau de Washington?”. Astfel, s-a creat un teren fertil pentru radicalizare, manipulare, și disoluția capitalului de încredere publică.

Pe termen lung, cel mai mare pericol este normalizarea acestui clivaj artificial ca parte a jocului politic. Dacă aceste alegeri devin precedentul, dacă acest tip de logică binară intră în ADN-ul politic al României, vom ajunge într-un sistem electoral în care miza nu va mai fi despre performanță, ci despre loialități externe imaginate – un joc periculos, din care România nu poate ieși câștigătoare, indiferent cine o „susține”.

Prin urmare, ceea ce s-a întâmplat nu este doar o greșeală strategică. Este un act de iresponsabilitate istorică care va avea consecințe durabile asupra statutului României în lume, asupra echilibrului său intern, și asupra modului în care generațiile viitoare vor înțelege ce înseamnă democrația, suveranitatea și alegerea liberă.

Postare preluată de pe contul de Facebook al lui Paul-Dragoș Aligică, membru corespondent al Academiei Române