O dată la câțiva ani – pe vremuri la trei sau patru, acum și la doi ani – le dau studenților, pentru examen, o lucrare scrisă. În general, prefer examenele orale (chiar dacă sunt destul de dificile în anii cu mulți studenți), dat fiind că dintr-o discuție – oricât de scurtă – pot să-mi fac o idee mai clară și despre ce știe studentul, și despre felul în care-și articulează răspunsul. Dezavantajul acestei formule de examinare e acela că, deși îmi oferă o imagine asupra felului în care gândesc tinerele generații, îmi dă puține detalii cu privire la cunoștințele lor și – mai ales – la felul în care sunt capabili să integreze lucrurile proaspăt învățate în scheme deprinse pe parcursul școlii. Mai ales atunci când lucrez cu cei din anul I (la ”Gândire Critică”) scopul examinării scrise e – pentru mine – cel mai bun mod de-a-mi da seama cum desfășoară ei un gând. Nu dăm lucrări de tipul extemporalului, dat fiind că acestea nu mi-ar oferi decât fragmente din ceea ce au reținut ei; or, eu vreau să văd cum gândesc ei. Și, pentru aceasta, e preferabil să lucreze fără presiunea constrângerii. Așadar, le dau din vreme cadrul în care urmează să-și articuleze ideile. De această dată (căci, evident, temele nu sunt aceleași în fiecare an) au avut de ales – fiind studenți la Relații Internaționale – un eveniment de actualitate de pe scena internațională, pe care să-l prezinte pe scurt, să-i evidențieze caracterul problematic și să ofere argumente pro și contra unei părți, acțiuni sau a efectelor situației la care s-au referit. Pe lângă aceasta i-am încurajat să-mi scrie un al doilea text – liber și, am precizat acest lucru, care nu se notează – despre ei, despre alegerile lor, despre ce a însemnat școala pentru ei. Rostul principal al acestor notițe personale e acela că, realmente, mă interesează care le sunt problemele și cum gândesc ei. Dar ele mai au o funcție (despre care le vorbesc doar atunci când le duc lucrările): constituie un ”text martor” care-mi permite să-mi dau seama – din frazare – dacă primul text (cel care se notează) le aparține sau nu. În cele ce urmează voi face o sinteză a problemelor din lucrarea de examen, din lucrurile pe care studenții mi le-au scris despre ei și din răspunsurile orale (sau discuțiile de la seminarii). Vreau să spun clar, de la bun început: studenții mei nu sunt deloc mai slabi sau având probleme de învățare mai mari decât alți tineri de vârsta lor. Dimpotrivă: au un spirit de observație bun și sunt capabili să judece intuitiv un context sau altul. M-a uimit mereu – și mă simt responsabil pentru – încrederea pe care o au în mine. Ce e aparte în ceea ce-i privește e faptul că sunt altfel; altfel nu decât mine (și generația mea), ci decât cei cu 2 – 3 ani mai mari decât ei. Într-un timp scurt s-au acumulat multe decalaje. Despre ele va fi vorba în cele ce urmează.

De fiecare dată când dau lucrări scrise apare câte o noutate. De astă dată a fost scrisul fără diacritice (”căciulița” de pe ”â” sau ”î”, ”virgula” de sub ”ș” sau ”ț”, etc.). Prima dată când dat de asemenea absențe, am început să corectez textul, crezând că e vorba de o serie de scăpări. Apoi am realizat că toată pagina e scrisă așa, ba chiar întreaga lucrare. În total au fost cinci lucrări din aproape cincizeci. Uneori apăreau – aleatoriu (câteodată nici măcar toate în același cuvânt) – câteva semne diacritice. Uitându-mă la aceste lucrări, impresia mea a fost nu atât că ne întoarcem la un soi de scriere similară inscripțiilor latine, cât – mai curând – aceea că asocierea pronunției cu scrierea devine din ce în ce mai laxă și permite o marjă de interpretare tot mai mare. De unde vine acest – deja – obicei, e limpede: din scrierea pe variile mesagerii și chat-uri ale device-urilor. De altminteri, la modul general, mulți dintre ei au probleme serioase cu scrisul de mână. Lectura lucrărilor e, adesea, un proces de descifrare. La cursuri, cei mai mulți nu scriu. Probabil, pentru ei, scrisul de mână se asociază cu o obligație: dictarea din școala mică sau cea pentru ”pregătirea examenelor”. În facultate nu mai scriu nu doar pentru că scrisul îi obosește, ci și pentru că nu știu cum să-și ia notițe dacă nu li se dictează. De ce, o să vedem mai încolo.

Problemele legate de scris au o cauză la vedere și una mai adâncă. Cea la vedere ține, evident, de obiceiul lor de-a scrie cu ajutorul tastelor. În general, device-urile sunt setate în engleză, iar tastatura nu are diacriticele românești; a le căuta presupune un efort disproprționat față de posibilele beneficii ale scrierii cu ele. În definitiv, dacă cei doi corespondenți cad (tacit) de acord să le elimine și se înțeleg și fără ele, care e problema? Probabil nici nu mai folosesc cuvinte întregi, ci prescurtări care ar putea umple un dicționar: ”cf”, ”frumi” etc. Asta dacă nu vorbesc direct în engleză. Am mai scris cândva despre acest lucru: engleza – cât mai de slang – e limba lor tocmai pentru că maturii nu o înțeleg. Vorbind astfel sunt la adăpost de curiozitatea ”încuiaților” și, în același timp, au sentimentul solidarității pe care-l dă practicarea unui cod ce funcționează (între altele) ca liant al unui grup. A doua cauză e mai adâncă și ea ține de faptul că niciodată n-au vorbit bine limba română. Sunt exact în situația celor ce pleacă din țară și – în doi – trei ani – abia mai vorbesc românește. În fapt, limba de acolo e singura pe care au învățat-o conștienți și, chiar fără însușirea tehnică a gramaticii, cu o oarecare atenție. Româna lor e o limbă colocvială, pe care-o vorbesc în grupurile cărora le aparțin (casa, satul, gașca) și ale cărei reguli țin într-o anumită măsură de gramatica ei comună, într-alta de convențiile grupului. O să mi se spună că aceste convenții nu sunt niciodată atât de strivitoare încât să distrugă gramatica de bază a limbii. Sigur, însă pot fi suficient de puternice pentru a altera limba – de la pronunție la topică – până la a o face ceva absolut paralel cu ceea odată se numea limba literară. Când ne indignează – dincolo de obscenități – limbajul manelelor ar fi bine să ne gândim că el vehiculează una din multele limbi care se vorbesc în România și care sunt înrudite cu româna pe care-o știam odinioară.

Tinerii de azi sunt cei care-au crescut – de la 4 – 5 ani – cu telefonul mobil și / sau tableta în mână. În general, după școală, au stat acasă, deoarece părinții – alarmați de o media care trăiește din exhibarea cotidiană a ororii – nu mai îndrăznesc să-i lase afară. Mai mult sau mai puțin au trăit în ”lumi virtuale”, care sunt un bizar amestec de imaginație personală și de ”oferte online”, intermediate de algoritmi. Limba, în chip funciar, e un conector și se dezvoltă acolo unde oamenii interacționează. Atunci când ei nu mai intră în contact, decât mediat de tehnică și cu niște succedanee de comunicare (share-uiri, tag-uiri, emoji-uri, emoticoane etc.), crește tot mai mult discrepanța între experiența trăită și capacitatea de exprimare a ei. Această experiență inexprimabilă, dar ”cu puternic impact” asupra persoanei se numește, acum, emoție. Tinerii zilei de azi trăiesc într-un vârtej de emoții pe care le pot controla tot mai puțin. Limba – între altele – are și această funcție: de-a obiectiva experiența personală, de-a o face accesibilă celorlalți ca poveste cu sens și, implicit, de-a ne descărca (măcar parțial) de povara agitației lăuntrice. Omul incapabil să se exprime e captiv într-o temniță interioară în care spaimele și dorințele se amplifică și reverberează infinit. Ecranele îi dau iluzia posibilității de-a-și obiectiva imaginația în imagini, însă – cel mai adesea – ele se dovedesc a fi doar oglinzi (și, de multe ori oglinzi deformante) care fagocitează interioritatea, golind-o de rămășițele ei de sens și, în același timp, o umplu cu reziduurile unei publicități care celebrează transformarea întregii realități în marfă. Studenții înșiși o spun: sunt dependenți de ecrane – pe care, după propria lor mărturisire, petrec în jur de 6 – 7 ore pe zi și, în egală măsură, această surfare printre reels-uri îi obosește și-i face nefericiți.

Limba își reduce funcțiile pentru că se estompează comunitățile în care se exercita. Locul în care acest lucru se vede cel mai bine e ”structura narativă” a lucrărilor studenților mei. Am pus în ghilimele sintagma ”structură narativă” tocmai pentru că – cel mai adesea – textele scrise de studenți nu au nici una. Ei descriu, descriu și iarăși descriu niște lucruri care nu au altă ordine decât cea în virtutea căreia apar în mintea lor (și pe care nu o problematizează în nici un fel). Sunt mereu tentat să spun ”povestesc”, însă tocmai acesta e lucrul cel mai straniu: nu povestesc! A povesti presupune un început, un sfârșit și un parcurs care le leagă. Într-un anume sens, orice poveste se spune din perspectiva sfârșitului (anticipat, dezvăluit pas cu pas sau – dimpotrivă – păstrat ca surpriză). Toate poveștile au o morală, un tâlc, un sens: sunt decantarea unui gând care te face să te oprești și să regândești lucrurile bine știute. Iar sensul pe care-l descoperi te face să crești lăuntric. ”Poveștile” studenților mei nu au nici finalitate, nici sens; ei se descriu pe ei înșiși și lumea așa cum o văd ei. Aproape toți sunt convinși că lumea aceasta e cu ochii pe ei și, de aceea, sunt timorați. Se simt văzuți – și nu e prea clar dacă de ochi umani sau de lumina din ferestrele reci ale device-urilor – și se simt nepregătiți (mereu se întreabă cum arată) pentru această expunere nelocalizabilă dar universală. Problema e aceea a modului în care arată, a felului în care sunt îmbrăcați, coafați, machiați (fete și băieți deopotrivă); a imaginii care sare în ochi și captează privirea. Ca și cum ar fi ei înșiși un produs a cărui poză durează câteva secunde pe un ecran. Imaginea e mută și se dispensează de cuvinte; dacă are succes, atunci intră într-un joc al împărtășirii emoțiilor.

Înainte de-a trece la problema mare din spatele acestor probleme, să mai spun un lucru: deja destul de mulți din acești studenți au crescut singuri la propriu. Copiii ai căror părinți sunt plecați din țară, care – de la vârste mici – au fost încredințați bunicilor, rudelor ori au fost puși în situația de-a supraviețui pe cont propriu (și, uneori, de-a mai crește și un frate mai mic). E greu de știut ce înseamnă o asemenea dislocare – simetrică celei a părinților ce pleacă în lume, dar poate mai gravă – pentru un copil de 5 ani sau de 12 ani. Unii mi-au vorbit de faptul că, fiind copii singuri, sau în grija bunicilor, erau – la școală – obiectul bulliyingului. Cu adevărat trist e faptul că și unii profesori îi priveau altfel decât pe ceilalți elevi. Când vorbim de dependența de telefoanele mobile ne gândim doar la reels-uri, la jocuri și la varii filme (iar din ultimele două categorii, unele prohibite minorilor). Dar nu ne gândim deloc ce anume e telefonul în mâinile unui copil pentru care e singura legătură cu părinții lui de departe, care se uită la ecran la fel ca Fetița cu chibrituri la fereastra în care i se pare a-și zări, ultima dată, bunica. Pentru mulți dintre acești copii singuratici, telefonul e – poate – mai curând imaginea unei vieți de așteptare. De așteptare a unui cuvânt dorit, a cuvântului care – cum spunea Novalis – face lumea să cânte, dar care nu vine, care pare suspendat în distanța siderală dintre ecrane. Mă gândesc că mulți dintre ei ar vorbi, însă – undeva – îi sperie gândul că distanțele lumii de azi (și cele fizice, și cele simbolice) sunt atât de mari încât cuvintele nu le mai pot străbate. Doar imaginile, care circulă cu viteza luminii, o mai pot face. Și atunci vorbesc doar în gând sau, cel mult, șoptesc. Când le cer să spună ceva la seminarii, vocea li se frânge în șoaptă.

Dincolo de familia absentă (fiindcă e plecată, pentru unii; sau e mereu ”la lucru”, ”ca să facă bani”, pentru alții) și mai absentă e școala. Cei mai mulți dintre ei au amintiri traumatice din școală. ”Nostalgicii” de modă nouă – care ne recită cu orice ocazie mantra cu ”era mai bine înainte” – n-au de ce să se teamă: în școlile de azi se bate ca-n tobă, se înjură, se jignește, se dau cadori și se cer bani, se impun meditații și copiii sunt pedepsiți fie din cauza părinților, fie din cine știe ce rivalități între profesori. Când auzi una – două – trei asemenea istorii poți să le iei ca autovictimizări sau mitomanii adolescentine. Când auzi zeci, ți se face părul măciucă. Probabil și copiii dumneavoastră trec prin așa ceva, însă nu spun nimic acasă. Bulliyingul adulților îi paralizează mai tare decât cel al colegilor lor. Pentru că orice text e o poveste, îi întreb de vremea poveștilor din școală. Ei bine, nu mai există așa ceva. Unii studenți nu doar că n-au auzit de Don Quijote sau de Faust, dar nu știu nimic de Scufița Roșie sau de Motanul Încălțat! Își amintesc doar ceva despre ”basmul cult” de la Bacalaureat. Imaginarul lor e altul; din varii ”desene” de pe internet, filmulețe pentru adolescenți, blockbuser-e. Evident, cele ”la modă” într-un moment sau altul al evoluției lor. Poveștile clasice erau un liant mental al oamenilor unui teritoriu (să ne gândim la cele ale lui Creangă pentru noi) sau, într-un sens, al tuturor oamenilor (cum sunt poveștile fraților Grimm sau ”Micul Prinț”). Acum sunt diverse ”produse media” la modă planetară (precum Hannah Montana sau Violeta), care vin la pachet cu o întreagă industrie a consumului și a divertismentului și care se schimbă de la un an la altul, în logica marketingului. Povestea, cu tâlcul ei, lega deopotrivă comunitatea pe orizontală și generațiile pe verticală. Noile ”produse” media nu mai leagă nimic; sunt doar markeri ai consumului de masă.

Și totuși, ce se face la școală? Răspunsul – stupefiant – este: nimic. Mă refer aici la media cunoștințelor studenților mei: mulți dintre ei, în 13 ani de școală n-au citit nici o carte sau – dacă au citit ceva pentru Bacalaureat – n-au înțeles și nu le-a spus mai nimic. Cunoștințele lor științifice sunt la nivelul clasei a IV-a; adică pur intuitive. Aproape nici unul nu știe să calculeze aria unui triunghi dreptunghic. Unii au probleme și în a înțelege ce înseamnă ”arie”. În lumea emoțiilor nu există cauzalitate logică, ci doar salturi de la o ”experiență” la alta, în funcție de interes și de intensitatea trăirii. Singura forță ce adună lucrurile și situațiile e voința. Ceva se întâmplă în lume ”pentru că așa vrea cineva” (Iohannis, Putin, Trump, Soros, ”Serviciile” sau ”Oculta mondială”). Și, în general, totul se petrece ”cum vrea Dumnezeu”, pentru că ”așa e soarta”. Greu de spus ce e aici: fatalism, superstiție, mitul ”omului providențial”, conspiraționism, noul animism media, indiferență? Un lucru este cert: școala nu și-a făcut treaba, căci menirea ei e aceea de-a pune la îndemâna tuturor celor care-o urmează instrumentele care să le permită înțelegerea lumii în care trăiesc. Din școală nu ieși cu ”informații”, ci cu deschiderea unei capacități de a citi lumea în care te miști.

Pentru studenții mei experiența lumii poate fi redusă la câteva poncife (vehiculate și de bunicii lor la țară, și pe stradă, în parcuri, pe terase sau rostogolite de media): ”dacă ai bani, poți orice”; ”dacă știi pe cine trebuie, te descurci”, ”dacă intri la o școală militarizată ai loc de muncă asigurat, ai bani de haine, de tot felul și la 40 de ani ieși la pensie” etc. E o înțelegere a lumii primitivă, bazată pe supraviețuire și descurcăreală. O fi acel fond ultim al nostru, pe care n-a prins nici monarhia, nici dictaturile de dreapta, nici comunismul, nici (deja!) 35 de ani de democrație. Problema acestui tip de ”înțelepciune” e aceea că el dispensează complet de orice formă de școlarizare. Astfel de ”adevăruri” nu se deprind în școală și, dacă ele trimit la o lume în care chiar funcționează, atunci școla e inutilă pentru a înțelege acea lume și a acționa în ea. Dincolo de tot, în aceste sentențe (pseudo)sapiențiale e manifestă neîncrederea în cunoaștere. Probabil explicația constă în faptul că cel care se comportă astfel nu a trăit niciodată bucuria cunoașterii. Școala nu mai e nici locul în care – prin intermediul materiilor de studiu – copiii descoperă lumea (ca fiind inteligibilă), nici acela în care se descoperă unii pe alții (și, tocmai de aceea, fiecare pe sine însuși).

Când vorbesc de lucrurile deprinse în școală, studenții mei se referă – invariabil – la învățatul pe de rost. Și profesorii înțeleg bine că această formă de ”învățare” e o corvoadă sterilă și, ca atare (și, poate, resemnați), se folosesc de ea doar pentru a-și dopa elevii înainte de examene sau de inspecții. Evident, complementul ei, inevitabil, sunt ”meditațiile private”. Nici acolo nu se explică prea mult, dar învățarea pe de rost se face sub supraveghere. Ideea e aceea ca elevul să-și însușească, în viteză, niște șabloane mentale pe care să le debiteze atunci când trebuie. Poate de aceea interpretarea de text, care presupune deschidere și un exercițiu ce se întinde pe ani întregi, a fost înlocuită de formalismul ”eseelor” (așa se scrie!) care se tocesc și se recită fără a trebui asimilate altfel decât în memoria de scurtă durată. Funcția lor socială e uriașă: astfel scapă toată lumea – școala, care ”are rezultate”; profesorii, care și-au făcut cum și-au făcut materia; elevii, care nu găsesc nimic interesant în ea; părinții, care răsuflă ușurați. Și, bineînțeles, inspectoratele, ”comisiile” și ”agențiile” care pot ”să raporteze” cifre și statistici. Cu ocazia publicării rezultatelor la ultimele teste PISA, o doamnă – profesoară la un Colegiu Național din capitală (!) – declara: „Trebuie neapărat, din punctul meu de vedere, să exite culegeri cu astfel de teste. Este util să știm și noi la ce să ne așteptăm. Ori de câte ori te duci la un examen trebuie să știi pentru ce te pregătești.” (PRESShub, 6 decembrie 2023). Ideea că există o maodalitate de-a vedea cu ce rămâne un elev din școală dincolo de ascultări, evaluări și examene și că acest ceva care rămâne dă amprenta civilizației în om nici măcar nu pare să-i fi venit în gând doamnei profesoare. Ea știe că trebuie să ne pregătim: pentru note, pentru examene, pentru grade, pentru ”comisii”. Cu meditații, cu fondul clasei, cu ”protocol”, ”cu tot ce trebuie”. Și așa școala noastră a ajuns o potemkiadă: un joc gol, de care râd toți (în primul rând elevii), în care toată lumea ”se face că…” , pe nimeni nu interesează nimic altceva decât propriile beneficii cuantificabile și în care se fabrică munți de ”raportări” cu ”rezultate” și performanțe”. Repet, toată lumea știe că totul e fals, însă – la fel ca pe vremea lui Ceaușescu (și, încă odată, nostalgicii n-au nici un motiv să se-ntristeze) – țoți acceptă situația, știu că n-au ce să facă și nu le rămâne nimic altceva decât să se descurce în arcanele imposturii generalizate.

Le-am cerut studenților să-mi ofere argumente pro și contra unei stări de lucruri actuale din politica internațională. Majoritatea au ales – pe val – Războiul din Ucraina sau conflictul dintre Israel și Hamas. Ce e interesant e faptul că, în prezentarea evenimentului, cauzalitatea lui istorică nu mergea mai departe de 2014 (pentru Ucraina) sau 2006 (războiul din Liban, cu Hezbollahul) pentru Israel. Ce e înainte de 2006 – cam vârsta la care studenții mei actuali au mers la grădiniță – e, pentru ei, preistorie. Lumea se concetrează în prezent, iar trecutul – și formele pe care acesta le-a structurat: arta, literatura, muzica și știința ”clasice” – nu mai au nici o incidență asupra vieților lor. Câteodată, la seminarii, le citesc nuvele sau poezii, ne uităm la tablouri celebre, ascultăm muzică (că doar avem ”table inteligente”!), le povestesc secvențe din istoria științei. Toate au pentru ei un aer de teribilă noutate. ”Cultura” lor se reduce la niște lucruri dictate prin varii etape ale școlii și la inevitabilele ”articole științifice” (neapărat în engleză) care le sunt date ca referințe / bibliografii. Faptul de-a te pune pe tine însuți la-ncercare, trecând prin proba bibliografiei de bază (și, în primul rând, a tratatelor domeniale și a marilor autori) nu mai are nici o căutare. Totul e pe internet, ”știința” actuală e o montură de citate din Johnson și Thomson, la care se mai adaugă ceva cifre ca ”cercetare personală”. Numai că noi nu suntem în lumea lui Johnson și Thomson, ci în cea a ”comisiilor” și a ”raportărilor”, în care nu ce știi contează, ci cum te descurci. Și deasupra facultății, ca deasupra școlii, plutește un aer de neseriozitate și de inutilitate.

Ce rămâne la capătul tuturor acestora? Generații de copii cărora școala – de toate gradele – le-a luat niște ani din viață, fără a le da nimic în schimb. Și lucrurile care au crescut în ei (fără ca ceea ce altădată se numea ”cultură” să le poată încadra și domestici): frici, spaime, speranțe, iluzii. Toate, fără ritm și fără sfârșit, se pierd într-un murmur ce vine de la fiecare și care, adunându-se, pare vocea surdă a prohodului pentru viitorul nostru.

Stundeții mei au făcut 8 ani de școală – între clasa a V-a și clasa a XII-a – ”în Epoca pe care cu mândrie o numim” ”România Educată”.

Textul aparține lui Mihai Maci, Lector la Universitatea din Oradea, și a fost postat pe www.contributors.ro